Fă ceea ce iubești și iubește ceea ce faci!

Mult timp nu am înțeles această expresie, decât parțial, mai precis doar prima parte, care avea logică pentru mine în sensul în care ce poate fi mai satisfăcător decât să faci acea activitate pe care o iubești…

Dar partea a doua, cea cu „Iubește ceea ce faci” era de neînțeles pentru mine pentru că însemna că indiferent de activitatea pe care o faci, indiferent dacă îți place sau nu, indiferent de mediu, de colegi, de șef,  indiferent de cât de multă frustrare și nefericire îți poate aduce o activitate care nu îți place…ei bine, tu trebuie să o iubești.

Și totuși…cum ajungi să realizezi și cea de-a doua parte?

Studiind excelența și cum ajung oamenii la ea am dat peste regula celor 10.000 de ore, care susține teoria conform căreia pentru a avea succes trebuie să depui cel puțin 10.000 de ore de muncă intensă în domeniul de interes.

De asemenea m-a fascinat un experiment realizat de Anders Ericsson.

In cadrul experimentului pe care l-a făcut Anders Ericsson pe un grup de 30 de violoniști care aveau rezultate excepționale  una dintre întrebările care au fost puse participanților a fost cât  efort solicitau aceste activități profesionale și cât de de mare era plăcerea imediată de care se bucurau în timp ce le efectuau. „ Una dintre cele mai semnificative descoperiri ale studiului a fost că majoritatea factorilor pe care studenții i-au identificat ca fiind importanți pentru progres erau priviți, de asemenea, ca mari consumatori de efort și nu prea distractivi; singurele excepții erau audițiile muzicale și somnul. Toți, începând cu studenții de top și sfarșind cu viitorii profesori de muzică, au fost de acord: progresul era dificil și munca pe care o făceau să se perfecționeze nu le făcea plăcere. Pe scurt, nu existau studenți cărora să le placă exercițiile, având nevoie , astfel, să fie mai puțin motivați decăt ceilalți. Acești studenți erau motivați să exerseze intens și cu maximă concentrare, deoarece considerau că exercițiul era esențial pentru îmbunătățirea performanței lor.” Peak – Anders Ericsson

Această descoperire este cel putin șocantă pentru că înseamnă că niciunei persoane care are succes într-un domeniu nu i-a făcut plăcere să facă efortul să ajungă în vârf și pare a fi foarte rezonabilă.

Să luăm câteva exemple:

Dacă stai și te gândești la asta îți dai seama cât de dificil (fizic si mental) poate fi un meci de finală la Roland Garros. Sunt convinsă că eforul depus de cei doi jucători poate fi numit oricum mai puțin plăcut, mai degrabă analizând după figurile jucătorilor am putea spune că este dureros, solicitant și chinuitor.

Nenumărați pictori și scriitori celebri au declarat că sunt chinuiți de actul  artistic.

Efortul depus de un chirurg de renume nu cred că se poate încadra vreodată în termenul „plăcut”, pentru că îmi imaginez că o operație de 10-14 ore (în unele cazuri extreme) cu presiunea unei vieți care știi că depinde și de tine nu poate fi decât foarte solicitantă (fizic și psihic).

Asta înseamnă că toți cei care au succes profesional, toți cei care își îndeplinesc misiunea profesională ajung acolo pe drumul efortului intens (care nu aduce plăcere).

Și atunci intervine un aspect important care răspunde și dilemei mele și anume că factorul cheie este atenția concentrată acordată activității și implicarea ta totală  în acțiunea respectivă.

Atunci când îți dedici toată atenția, atunci când focusul tău este de 100 % pe activitatea pe care o faci intri într-o stare care este identică cu starea pe care o ai atunci când iubești ceea ce faci, doar ca punctul de plecare a fost atenția ți implicarea totală .

Este ca o medalie cu doua fețe diferite, ambele afirmații sunt adevărate, dar diferă punctul de plecare.