Munca este brățara de aur
“Promite-mi băiete, că – dacă îți vei găsi un stăpân – vei munci pentru el din tot sufletul! Dacă nu-ți va aprecia munca, nu i-o lua în nume de rău, pentru că nu trebuie să uiți că munca făcută cu seriozitate este o onoare pentru cel care o depune, nu pentru cel căruia îi este destinată. Ea îl transformă într-un om mai bun” – Cel mai bogat om din Babilon, George Clarson
“Munca este brățară de aur » – spune o vorbă veche din străbuni. Pe cât de simplă pe atât de profundă și importantă pentru viața omului este această vorbă și aparent pe atât de greu de pus în practică. « Pune-te la treabă din toată inimă și vei reuși. Competiția este atât de mică… »- spunea Elbert Hubbard. Oamenii aceștia care muncesc din toată inimă sunt defapt oamenii harnici.
Dar oare de ce este atât de mică competiția între cei care muncesc din toată inima și de ce oamenii harnici se găsesc din ce mai greu… ?
Se spune că munca este cel mai bun prieten al omului. Și cu toate acestea în societatea de azi munca pare a fi principalul dușman, mulți oameni par să-și dorească să muncească cât mai puțin spre deloc dacă se poate. Munca este o corvoadă, un chin, un drum sigur spre nefericire… îi auzim adesea pe prieteni și cunoscuți plângându-se de munca lor, iar dacă îi întrebi ceva despre munca lor riști să auzi replica « Hai mai bine să vorbim despre ceva agreabil. » Oare câți oameni sunt cu adevărat implicați și dăruiți muncii pe care o fac și câți sunt cei care așteaptă să treacă timpul petrecut la muncă ca să se poată bucura de viață ? Librăriile și mediul on-line sunt pline de cărți cu titluri de genul : Muncește doar 4 ore pe săptămâna, muncește doar 1 oră pe zi, muncește doar din vacanță – și culmea – toate sunt best seller. Oare munca este chiar atât de rea și dăunătoare sănătății ?
Îmi aduc aminte cu drag de bunicii mei, se trezeau dimineața la 5, dădeau de mâncare la animale, făceau treaba din casă, apoi bunica pregătea mâncare pentru bunicul meu care pleca la pământ, bunica rămânea apoi să mulgă vacile și să facă munca din gospodărie. Pregătea apoi micul dejun pentru nepoți, mai avea diverse treburi, apoi pregătea prânzul. Și tot așa până seara… și nu se plângeau niciodată, erau mereu mulțumiți, iar seara parcă era o atmosferă de împlinire în toată casa, o stare pe care doar lucrul bine făcut ți-o poate da.
Cunosc foarte puțini oameni care sunt cu adevărat implicați în munca lor și care se dăruiesc muncii pe care o fac, și culmea este că ei sunt și cei mai fericiți oameni pe care îi cunosc. Să fie oare hărnicia secretul lor ?
De ce se întâmplă asta ?
Poate pentru că munca a încetat să ne mai dea sens și să aibă sens și astfel omul nu mai are nici o tragere de inimă să se implice și să se daruiască muncii. Motivul pentru care nu mai obținem din muncă « sensul » de care avem atât de multă nevoie este acela că ne alegem meserii care nu sunt în concordanță cu nevoile inimii noastre, cu ceea ce ne dorim ; alegem meserii care nu ne plac, în care care nu ne găsim motivația să construim ceva. Pentru că prea puțini își urmează visele, prea puțini oameni crează, prea puțini oameni au un ideal, un scop bine trasat, prea mulți oameni se vând pentru un job nesatisfăcător. Nevoia societății în care trăim este diferită de nevoia noastră. Societatea vrea angajați roboți care sa facă o muncă de rutină, de execuție, nu are locuri disponibile pentru creatori. Suntem dezamăgiți de o muncă care nu ne oferă decât suportul financiar necesar întreținerii dar nici nu suntem dispuși să căutăm acea activitate care să ne împlinească pentru că ne este prea frică că tocmai găsirea ei ne va aduce cea mai mare dezamăgire – aceea de a o neindeplini. Ne este frică de libertate pentru că ea presupune lipsa stabilității și nu suntem dispuși să sărim în gol dar cu toate astea devenim neimplicați și nemulțumiți în activitatea pe care o facem.
Alt motiv este că nu avem obiective clar stabilite, nu știm ce ne dorim sau unde vrem să ajungem. Dacă nu știi exact ce vrei – vei avea tendința să muncești de pe o zi pe alta fără să ai un plan sau vreun chef de muncă. Dacă ai în schimb un obiectiv bine trasat (vrei să-ți iei o casă, o mașină, o vacanță, ai un plan al carierei bine definit…) vei ști exact de ce mergi la job și îți vei face munca bine pentru că muncești pentru tine, ca să obții ceea ce îți dorești și îți va crește nivelul de implicare.
Dar cum rămâne cu responsabilitatea ? Cum rămâne cu seriozitatea ?
Diferența dintre oamenii harnici și oamenii leneși este că oamenii harnici consideră întotdeauna că muncesc pentru ei, pentru binele lor și nu pentru binele altcuiva. Au cultivat acest simț al responsabilității muncii, chiar dacă lucrează ca angajați sau dacă au propria lor afacere. Iar munca pe care o fac vor să o facă cât de bine se poate. Nu au nevoie de o motivație externă ci își găsesc motivația în interior. Vor să-și demonstreze că munca te îmbogățește (nu doar material ci și intelectual), muncesc cu drag, cheltuie banii cu chibzuială iar timpul lor este atent planificat. Nu așteaptă să treacă timpul cât mai repede atunci când muncesc ci își doresc să realizeze cât mai mulate și cât mai bine în timpul în care muncesc.
Oamenii leneși în schimb întotdeauna consideră că munca este mai degrabă o nedreptate, că ei muncesc pentru șef, pentru firmă, și preferă să se menajeze. Oamenii leneși au filosofii proprii de viață și sunt de obicei și foarte mândri, nu acceptă sfaturi și îi desconsideră și invidiază pe cei care au mai mult decât ei. Ei ar lucra, categoric, dar pe mulți bani, altfel nu se merită efortul lor. Și vor să lucreze pe cont propriu dar nu au curajul să riște și nici determinarea să muncească din greu.
Fuga de responsabilitate
Fac din nou legătura cu pilda biblică a talanților. Primul slujitor a primit 5 talanți, al doilea slujitor 3 talanți iar cel de-al treilea 1 talant. Primii doi și-au înmulțit talanții dublând suma iar ultimul și-a îngropat talantul. Dacă analizăm comportamentul celui de-al treilea slujitor nu putem să-l acuzăm de multe, el a returnat talantul așa cum l-a primit. Putem spune că a fost precaut și a preferat varianta sigură de a-l înapoia stăpânului. Dar pe de altă parte nu și-a asumat nici o responsabilitate, nu și-a pus talentul, timpul și abilitățile în scopul de a înmulți talantul așa cum au făcut primii doi slujitori, a preferat să nu facă nimic. Din cei trei doar el a preferat să meargă la siguranță 100% , să nu încerce, să nu facă nici un efort, deși cei doi care aveau o sumă mult mai mare și-au asumat o responsabilitate mare, iar răsplata a fost pe măsură. De unde și vorba„celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are, și ce are i se va lua”, care privită în acest context este cât se poate de corectă. El defapt nu a pierdut talantul (pe care dealtfel nu l-a avut niciodată pentru că oricum a preferat să-l îngroape) ci a pierdut respectul și aprecierea « stăpânului » lui care i-a dăruit un talant, a avut încredere în el că își va depăși condiția, a ratat oportunitatea de a se depăși și de a deveni un om mai bun.
De unde apare această trăsătură, de a fi harnic sau leneș ?
Această trăsătură este determinată în primul rând genetic, dacă provii dintr-un neam de oameni harnici atunci vei avea această înclinare nativ dar amprenta majoră este pusă în anii copilăriei de mediul în care ai crescut. Dacă familia în care ai crescut obișnuia frecvent să spună « lasă-l să se bucure de copilărie că va avea timp de muncă când va crește », dacă erai mereu ferit de treabă ca de vreo boală rară, dacă erai mereu prea mic, prea sensibil, prea ferit ca sa fii pus la muncă atunci această abordare categoric nu a pus accentul pe muncă, pe responsabilitate, pe disciplină. Dacă ai crescut într-o familie în care toată lumea avea sarcini de îndeplinit și responsabilități atunci munca a făcut parte activă din viața ta și ai învățat că a face treabă face parte din activitățile zilnice.
Un exemplu prin care a trecut toată lumea este cel cu strânsul farfuriilor după masă. Toată familia participă activ la așezatul și strânsul mesei (poate chiar și la prepararea mâncării) sau doar mama este responsabilă de această sarcină ?
Apoi modelele pe care le avem în viață ne inspiră într-o direcție clară. Dacă apreciem oamenii cărora nu prea le place munca și sunt experți în a se feri de ea – ne dorim să ajungem și noi ca ei și îi apreciem că se descurcă atât de bine fără să muncească ; dacă apreciem oamenii harnici, muncitori, dedicați – le vom folosi trăsăturile de caracter ca sursă de inspirație.
Vestea bună
Cu toate acestea niciodată nu este prea târziu să devii harnic. Poate nu ai avut un start prea bun în viață, poate familia nu te-a învățat să fii un om harnic, să valorizezi importanța muncii în viața ta, poate lucrurile au funcționat binișor chiar și fără să fii harnic, dar totuși simți că ceva lipsește din viața ta și parcă simți un fel de admirație față de oamenii harnici și ți-ai dori să fii și tu că ei. Vestea bună este că poți deveni harnic la orice vârstă, tot ceea ce trebuie să faci este să îți dorești, să te implici și dai tot ce ai mai bun muncii pe care o faci (fără frustrări, fără lehamite, fără ocolișuri). Dacă ești dispus să faci asta atunci oportunități noi vor apărea în viața ta.
Hărnicia este o trăsătură de caracter pe care se pune prea puțin accentul. Se pune accentul pe bunătate, pe curaj, pe corectitudine, pe creativitate, pe voioșie dar prea puțin pe hărnicie. Și cred eu este prima trăsătură de caracter pe care ar trebui să se pună accentul pentru că ea da sens vieții, iar pe fundamentul hărniciei toate celelalte trăsături de caracter pot fi construite cu ușurință și în armonie. Iar dacă în copilărie nu ți-a fost predată lecția harniciei atunci este momentul să devii autodidact.
Tu cum ești ? și cum vrei să fii în viitor ?
Eu vreau să am brățara de aur !